tudorel666

Nici un fel de militar! Incepând cu prima zi de instrucţie, fiecare este educat în spiritul respectului faţă de ţară şi însemnele ei, fie că este vorba de stindard, stemă sau Imnul Naţional. Da, un „civil” se poate scărpina în nas, în dos sau să vorbească aiurea când se intonează această melodie ce simbolizează ţara şi poporul, dar mă îndoiesc foarte tare că până şi aceşti „civili”, atât de dispreţuiţi de unii militari, şi-ar permite să huiduiască în timpul Imnului. Am văzut sportivi plângând când au ridicat steagul ţării pe cel mai înalt catarg prin performanţele lor, sportivi care, ulterior, au ajuns poate muritori de foame şi nicidecum nu au avantajele materiale oferite de pensia ultimului subofiţer. Iar aceştia nu au ieşit în stradă, nu strigă şi chiar dacă ar face-o, în nici un caz nu şi-ar permite să fluiere şi să huiduiască la o sărbătoare naţională, când se intonează Imnul de Stat, pe melodia căruia au plâns cândva!
Ce ar trebui să-mi spună acest comportament? Că lumea este nemulţumită, supărată, disperată? Ne dă oare disperarea dreptul să desconsiderăm ţara şi însemnele sale?! În nici un caz! Şi cine sunt disperaţii? Cumva nişte oameni care au rămas fără pâine pentru ei şi copii? Nicidecum, ci nişte privilegiaţi ce şi-au pierdut privilegiile. Şi-au pierdut nişte bani şi li se clatină poziţia socială. Dar cât le-a rămas este oricum peste medie! Este oricum mai mult decat are SALARIU un muncitor obişnuit!
Care este concluzia mea? Că lucrurile au cam alunecat într-o direcţie total greşită. Că situaţia actuală este asemănătoare celei în care „lumea moare, piere şi baba se piaptănă”. Pentru că asta fac pensionarii militari. Nu se gândesc că sunt destui care nu au salarii pe cât au ei pensie, nu se gândesc că, în timp ce ei se chinuie să se ghiftuiască, alţi fii ai ţării se chinuie să supravieţuiască, deşi sunt la fel de merituoşi ca şi ei, chiar dacă nu au avut NOROCUL să fie încadraţi în nişte structuri militare, PLINE DE PRIVILEGII medicale, pecuniare, sociale, judecătoreşti şi din multe alte puncte de vedere. Au avut parte şi de privaţiuni? De acord. Dar sunt destule soţii de familii sărace, mame fără normă, fără concediu şi fără libere care au suferit mult mai multe privaţiuni decât au suferit şi „suferă” încă cei care au ieşit azi în stradă şi au huiduit. Femei anonime care sunt adevărate eroine, care nu au primit şi nu vor primi pensii speciale şi medalii.
Dar să nu vi se pară că această situaţie este nouă. Să nu vi se pară că reacţia militarilor se datorează situaţiei politice şi economice actuale! Da, am lucrat într-un astfel de sistem militar şi am văzut reacţii de revoltă şi refuz când era vorba să contribuie cu sume mici, de 1-2 lei din salariul lor, pentru handicapaţi şi alti defavorizaţi ai sorţii!!! Deci reacţia de azi este rezultatul unei atitudini pe care aceştia o au de ani de zile în privinţa „celorlalţi”, „civilii”. Este o reacţie veche, de apartenenţă la un grup social „superior”. Din cauza aceasta, reacţia colonelului care se plânge că a ajuns „să aibă aceeaşi pensie ca bucătăreasa” nu îmi provoacă decât dispreţ pentru dispreţuitor. Şi să consider că îşi merită soarta şi s-a făcut dreptate. Pentru că, în acelaşi timp, acelaşi colonel nu aminteşte nimic de faptul că sunt destui profesori universitari , la fel de merituoşi sau chiar mai merituoşi ca el, care nu au nici pe departe veniturile lui, nici măcar dacă ajungem să comparăm pensia cu salariul, că dacă le-am compara pensiile, ne-ar apuca râs şi plâns în acelaşi timp.
Cu toate acestea, opoziţia le va cânta în strună nemulţumiţilor. Se va folosi de picătura de dreptate a acestei nemulţumiri, pentru a acoperi gunoaiele nenumărate aflate sub ea. Să fie sănătoasă atunci şi să se bucure de „prilej”! Părerea mea este însă că alunecă pe un făgaş periculos. Periculos pentru ea, pentru viitorul ei şi pentru nemulţumiţi. Periculos, în ultimă instanţă, pentru toată ţara. Pentru că grevele, strigătele, manifestaţiile şi luptele politice nicidecum nu ne vor scoate din criza mondială şi nici nu vor rezolva nedreptatea disproporţiei evidente dintre veniturile militarilor, poliţiştilor, judecătorilor etc şi cele ale majorităţii populaţiei. Când într-o familie oarecare venitul se împarte de aşa natură încât unii mănâncă doar pâine şi alţii fripturi şi cozonaci, oricât de merituoşi ar fi aceştia din urmă, dreptate nu va exista decât atunci când vor accepta că buni, răi, proşti sau deştepţi şi cei care mănâncă pâine goală au dreptul la un venit suficient şi demn. Da, după ce se va asigura tuturor un astfel de venit, ceilalţi, „merituoşii”, „sacrificaţii”, „supuşii la privaţiuni” nu vor avea decât să-şi ia partea leului şi tot ce îşi doresc. Până atunci, să se mai uite şi în jurul lor, să deschidă ochii mari şi să vadă că dispreţuiesc ceea ce alţii nici nu visează să aibă! Deci, mai bine să tacă, să nu cumva să piardă şi mai mult decât au pierdut…
Înţelepciune vă doresc, fraţilor!

Pozând în credincios (şi poate chiar sunt!) de multe ori am fost acuzat ca aş merge pe o cale a nonîntrebărilor. Cred că textul ce urmează va dovedi cu prisosinţă faptul că este taman invers.
Că orice comparaţie are limitele ei, o ştie toată lumea. Că poate fi înţeleasă greşit, iarăşi ar trebui să ştie toată lumea. Că o înţelegere greşită a unei informaţii poate duce la acţiuni greşite, ştie orice înţelept. Că o acţiune greşită doare, ştie orice păţit... Orice păţit cu excepţia moliei, care se dă cu capul de lumină până moare sau până se stinge lumina. Şi câţi dintre noi îşi doresc să fie molii? Cred că niciunul. Totuşi…
Să ne gândim la o expresie biblică destul de des folosită „a arunca mărgăritare la porci”. Se foloseşte pentru a arăta că persoana căreia i-ai dezvăluit o informaţie nu a înţeles-o şi ţi-a răspuns într-un mod grosolan, cel puţin nepoliticos. Bineînţeles că expresia este folosită peiorativ, respectând principiul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” căci, folosind-o, deşi nu realizează, „înţeleptul” devine şi el tot un „porc”, asemenea celui căruia se adresează. Dar, oare acesta să fie sensul pe care anonimul autor a dorit să îl transmită?
Păi, expresia completă este „nu aruncaţi mărgăritare la porci, şi nu daţi cele sfinte câinilor, ca să nu se întoarcă asupra voastră şi să vă sfâşie”. Hopa! Dacă de mărgăritare aruncate la porci a auzit toată lumea, de „cele sfinte aruncate câinilor” au auzit prea puţini. Doar cei care au citit Biblia. Recunosc că la fel am păţit şi eu: ştiam doar prima expresie şi, când am citit-o pe a doua, nu am ştiut ce să mai cred. Pentru că, faptul că porcul se poate întoarce să mă sfâşie dacă îi dau mărgăritare în loc de mâncare, părea destul de uşor de priceput. Dar în ruptul capului nu puteam pricepe (şi nici acum nu pot!) cum se poate întoarce împotriva mea un câine căruia îi dau „cele sfinte”. Mai ales nu puteam pricepe ce anume înseamnă „cele sfinte”. Pentru că, daca prin asta ar trebui să înţeleg colivă, prescură şi colac”, atunci am auzit despre destui popi care îşi hrănesc porcii cu ele. Ori, dacă îşi hrănesc porcii, sigur mai scapă câte ceva şi la câini. Şi până acum nu am auzit de nici un popă muşcat de câine, că l-a hrănit cu prescuri! Pe de altă parte, chiar dacă la prima vedere expresia „a nu arunca mărgăritare la porci” pare destul de clară, când te gândeşti la contextul apariţiei ei, nu mai pare chiar aşa de clară. În primul rând, câte mărgăritare ar trebui să am să pot arunca la porcii mei până devin flămânzi şi gata să mă sfâşie?! Cred că recunoaşteti că destul de multe! Să fi făcut cineva aşa ceva acum două mii de ani, când a apărut expresia? Pentru că textul respectiv pare să se refere la acest exemplu ca la o acţiune comună, de parcă toată lumea pe vremea aceea avea mărgăritare de aruncat la porci! Greu de crezut, nu? Mai ales ca vorbele sunt puse în gura lui Isus, care se adresa mulţimii de oameni săraci şi aştia sigur nu aveau mărgăritare prin casele lor. Şi aşa iată că eu, credincios fervent al lui Isus, dacă vreau să rămân credincios fervent trebuie să mă asigur că i-am înţeles corect şi i-am aplicat exact învăţătura. Ori, deocamdată, totul este în ceaţă şi ceaţa nu se poate risipi până când nu aflu fără nici un fel de dubiu ce a vrut să spună Isus. Iar pentru asta trebuie să studiez. Mult. Istorie, medicină, cosmologie, fizică, matematică şi multe, multe altele. Dar mai ales logică. Un credincios fără logică este ca un orb din Europa ce vrea să ajungă pe jos în America! Să mă încred în ce spune popa, iarăşi nu pot, că aceeaşi Biblie spune că Isus este singurul mântuitor, nu există mai mulţi. A mă încrede în oricine altcineva pentru îndeplinirea mântuirii mele este ca şi cum aş juca ruleta rusească. Adică nebunie şi, cu cât joc mai mult, sinucidere sigură. Mai mult chiar de atât, pentru că în joc pare să nu fie doar o viaţă trecătoare, ci una veşnică, plină de chin sau plină de fericire. Deci nu te poţi juca cu mântuirea ta!!! (Referitor la ce înseamnă mântuire, asta este altă mâncare de peşte!)
Mulţi îmi vor zice că exagerez. Aşa o fi. Dar nu pot afla, că exagerez sau nu, până când nu găsesc exact, indubitabil, fără pată şi urmă de îndoială ce a vrut să spună Isus şi compar cu sensul comun al expresiei, folosit de toată lumea. Aşa că voi continua cu „săpăturile”. Am rămas la porci şi la mărgăritare. Şi mi-a venit aşa, deodată, să mă întreb: chiar dacă aş avea mărgăritare gârlă să arunc la porci, aceştia chiar se vor întoarce să mă sfâşie? Eu nu văd de ce. Vor lua mărgăritarele în rât, le vor scuipa, vor veni la mine să-mi atingă mâinile cu râturi întrebătoare, dar nu mă vor sfâşia! Şi atunci ce naiba vrea să spună expresia respectivă?! Nu ştiu, aşa că o las puţin „să se dospească” şi mă leg de „geamăna” ei, cea prea puţin cunoscută: „cele sfinte aruncate câinilor”. Că autorul nu se referă la nafură, agheasmă, colivă, prescuri, colaci şi altele de genul acesta este destul de clar. Totuşi, când se poate întoarce un câine asupra ta să te sfâşie? Aţi păţit-o vreodată? Eu am păţit-o! Când i-am dat carne. Sunt câini de care nu te poţi apropia atunci când îi hrăneşti cu carne crudă. Şi este singurul moment când un câine se poate întoarce împotriva stăpânului său (exceptând, bineînţeles, turbarea, care nu este cazul nostru). Ei bine, cred că încep să mă apropii de ce caut. . Pentru evrei, principalul sacrificiu era cel animal, prea puţine jertfe constau în cereale şi ulei. Cine a citit Vechiul Testament ştie că evreii nu aveau voie să se atingă de anumite părţi ale animalului sacrificat, acestea fiind considerate sfinte şi destinate arderii în cinstea lui Iehova. Iată deci ce înseamnă „cele sfinte”. Dar cum ar fi putut fi aruncate „cele sfinte” câinilor?! Că asta ar fi însemnat sigur un sacrilegiu! Păi, doar din greşeală. Îmi închipui că, în timpul sărbătorilor, mirosul de sânge şi de carne atrăgea mulţi câini în preajma templului şi a jertfelor. Că doar nu o fi fost Ierusalimul oraşul fără câini! Iar dacă, din greşeală, un preot ar fi aruncat cele destinate arderii ( grăsime, prapuri şamd) pe jos, în mod sigur o întreagă haită de câini flămânzi s-ar fi aruncat asupra lor. Ca să nu aibă loc un sacrilegiu, oamenii ar fi trebuit să sară să salveze jertfa destinată lui Iehova spre a nu fi mâncată de câini. În mod sigur astfel de scene aveau loc destul de frecvent. Şi în mod sigur se terminau cu victime de ambele părţi şi erau destui oameni efectiv sfâşiaţi de câini. Şi iată că am dezlegat enigma. Cred că s-ar cuveni să strig EVRIKA, nu? Iar odată ce am dezlegat contextul în care a apărut, cred că acum am putea descifra si sensul comparaţiei folosite de Isus. Şi vă asigur că diferă mult, mult de cel folosit actualmente când se vorbeşte de porci şi mărgăritare. Dar nu-l spun care este, tocmai pentru ca nu vreau „să dau cele sfinte câinilor”. Oare?
Bine, veţi zice, dar cum rămâne cu originea expresiei „nu arunca mărgăritare la porci”. Dacă la câini am înţeles cum stă treaba cu sfâşiatul, la porci încă suntem departe de a înţelege ce vrea să spună expresia. Păi şi iarăşi păi, nu am văzut porci să se repeadă la om când le dai mărgăritare, dar am văzut porci să se repeadă la om dacă încearcă să-i dea deoparte de la o mâncare ce le place foarte mult. Atunci reacţionează şi ei precum câinii cărora vrei să le iei carnea din gură. Mă îndoiesc însă foarte tare ca porcii să se repeadă la teică dacă le-o umpli cu mărgăritare. Şi ştiu că sunteţi toţi de acord cu mine. Atunci originea expresiei rămâne o dilemă, nu? Doar dacă nu luăm în consideraţie faptul că mărgăritarele, înainte de a ajunge la bogaţi, erau culese de săraci, de pe fundul mării. Dar nu ca atare, ci sub formă de scoici. Care erau destul de multe, că în mod sigur trebuie să deschizi sute de scoici ca să dai de una care are mărgăritar înăuntru. Şi or fi mâncat pescarii respectivi scoici până să le iasă prin urechi, dar s-or mai fi şi săturat. Probabil că, după ce le desfăceau, nu le aruncau la câini, că oricât de tari ar avea aceştia dinţii nu pot sparge scoici, dar pentru porci cred că erau delicatese. Greu să le mai iei înapoi după ce le-ai aruncat şi cu atât mai greu să le scoţi din gura lor dacă, din greşeală şi în virtutea inerţiei, tot aruncând la porci scoică după scoică, fără perlă, o aruncai şi pe cea cu perla în ea. Şi atunci normal că săreai în mijlocul porcilor să apuci perla, ca să nu stai apoi, dacă o înghiţea, să-l păzeşti până elimina perla pe cale naturală (dacă se elimina pe cale naturală căci, dacă se poate dizolva în vin, de ce nu ar putea fi dizolvată şi de sucurile intestinale?). Iată deci un motiv pentru orice pescar sărac să se arunce în mijlocul porcilor, gata spre a fi sfâşiat, pentru că „aruncase perle la porci”. Şi cred că am elucidat şi originea expresiei, gata acum să-i descifrez sensul cel corect, cel vizat şi nicidecum cel folosit de „poarta largă”. Totul îmi pare atât de logic, încât nici nu mai este necesar să aflu unde anume pescuiau pescarii evrei sau popoarele din jurul lor perle, dar sunt sigur că trebuie să dau de aşa ceva în cărţile de istorie şi sunt nerăbdător să o aflu. Doar aşa, ca o verificare suplimentară a soluţiei „matematice” găsite. Privitor la sensul expresiilor „a arunca mărgăritare la porci” şi „a da cele sfinte câinilor” vă dau totuşi un „hint” şi vă spun că se referă în principal la neatenţia celui care „aruncă” şi nu are nici o legătură, dar absolut niciuna, cu reacţia celui căruia i se aruncă „mărgăritare”, indiferent de prostia sau măgăria lui. Oricât v-ar fi de greu să acceptaţi, expresia îl incriminează numai şi numai pe aruncător şi nicidecum pe cel căruia i se aruncă, deci atenţie cum o folosiţi! Dar voi puteţi să o folosiţi în continuare cum doriţi, că doar aveţi „liber arbitru”.
Dar, oare chiar aveţi? (Şi asta este tot o altă „mâncare de peşte”…)

Profeţii Apocalipsei ce nu va avea loc nicicând,
Proorocind gropile în care ne vor conduce orbecăind,
Mă îndeamnă să mă tem de o cifră,
Spălându-mi minţile cu a crucii mitră.
Şi totul ar fi extrem de banal
De dumnezeul lor n-ar fi paradoxal:
Învăţându-mă iubirea prin teroare şi-abuz
Mă trimite în rai, legat de-un obuz.
Proorocii Apocalipsei nicicând proorocită,
Zicând că ştiinţa e otravită,
Mă îndeamnă să-mi pun cenuşă în cap,
Să mă poată răsuci mai lesne-n proţap.
Proorocii Apocalipsei neapocalipsă,
Când nu-i vrei, prezenţi, când îi vrei, doar lipsă,
Vor să ne aducă, pe toţi, în sape de lemn,
De la Zeul lor avand sfant consemn:

Sa le faca din cap de bon-om
Tocat la minte, să iasă neom!

Demonul fricii imi scurma maruntaiele
Vad pericole acolo unde nu sunt:
Imi voi pierde jucaria,
Imi voi pierde jucaria,
Imi voi pierde jucaria!
Ce jucarie? Plaja asta de nisip?
Da, imi place sa ma joc in nisip,
Sa zidesc castele ale nimanui.
E-atat de multa singuratate intre oameni
Si totusi singuratatea lor imi tine de urat.
Imi tremura mainile
Si frica se insinueaza perfid pana in degete:
Vreau, vreau sa ma joc in continuare,
Nu vreau sa pleeeec!
De ce? Ce-are in plus plaja aceasta?
Am sadit o viata in ea si nu a iesit inca.
Sadesti vieti in nisipuri?!
Bietul de tine!
Da, sadesc! Sadesc in nisip, in piatra si in vazduh,
Oriunde suflarea vietii mele poate ajunge,
Oriunde exista o usa deschisa
Si o gura care striga, sadesc.
Nu-ti vei pierde jucaria deloc si,
De o vei pierde, iti voi da alta.
De ce? De ce imi vei da alta? Esti un demon!
Pentru ca imi place sa ma joc cu copiii si oricum
In castelele de nisip ale nimanui,
Doar eu locuiesc!

Ţi-a început nunta, poete,
Îţi vin hăitașii, la sicriu,
Cu epilafuri deochete
Ce ţi le-au fiert, încă de viu.

Întâmpină-i de bun venit
Cu pâine, sare şi…formol
Şi spune-le că, fericit,
Mergi să saluţi…pe mama lor.

Aşază-te, în capul mesei,
Priveşte, acru şi solemn,
Cu versul tău, cum se îmbuibă,
Sorbind, cu lingură de lemn.

Iar, la sfârșit, când Perinița,
Juca-vor sobri,-n cimitir
Începi, să-ţi putrezeşti fiinţa,
Să zămisleşti, din ea, alt mir.

Şi, mergi în Panteon, poete,
Să mi te cerţi, cu-ai tăi confraţi,
Pentru-epilafuri deochete
Ce vi le-au fiert, de când eraţi!

P.S. Epilaf = pilaf de... epitaf

O capodopera a lui Prévert, desi are doar patru versuri:





MÂNCAŢI PE IARBA VERDE

Mâncaţi pe iarba verde
O clipă neamânând

Că mâine iarba verde
Va sta pe voi mâncând.







MANGEZ SUR L' HERBE

Mangez sur l'herbe
Dépêchez-vous


Un jour ou l'autre
L'herbe mangera sur vous.

Tocmai ce am văzut o emisiune, pe Discovery, despre mersul pe cărbuni. Este vorba despre celebra „MithBusters”. Porniţi să verifice în mod ştiinţific toate miturile, în emisiunea de care vorbesc au studiat şi chiar experimentat mersul pe cărbuni încinşi. Primul lucru care m-a uimit a fost să aflu că în America există instituţii specializate care studiază fenomenul, dpdv ştiinţific. Nu vreau să intru în amănunte pentru că bănuiesc că actualmente nu prea există om cult care să nu cunoască despre ce este vorba şi să nu ştie că este ceva totalmente real, verificabil şi reproductibil, că nu pare să fie nevoie de nici un fel de stare de transă, deşi referitor la starea de transă şi modurile ei de manifestare ar mai fi multe de discutat, ci trebuie doar să cunoşti foarte bine tehnica şi să o aplici întocmai. Astfel, un om care aleargă pe cărbuni încinşi îşi va frige tălpile, în timp ce acela care merge normal nu va păţi absolut nimic. Cei din cadrul emisiunii au şi explicat de ce nu se produce arderea tălpilor şi se pare că are legătură cu perioada de timp extrem de mică, de ordinul unei zecimi de secundă, cât talpa este în contact efectiv cu cărbunii, cu presiunea mersului normal, cât şi cu stratul de cenuşă, prost conducător de căldură, ce apare la suprafaţa de contact. Dar ceea ce vreau să reliefez eu, în cadrul acestui fenomen, este impactul psihologic al acţiunii în sine. Deşi iniţial eroii noştri, Jamie, Kari şi Grant au văzut cu proprii ochi cum alţii merg pe jar şi nu păţesc nimic, au vrut mai întâi să studieze, să afle de ce nu apar arsuri şi abia apoi să experimenteze pe pielea lor. Aşa au şi făcut şi au reuşit. Se pare chiar că nu este mare lucru să faci asta. Dificultatea nu constă în mersul propriu-zis, ci în impactul psihologic pe care îl are asupra oricui vederea focului prin care urmează să treacă. Dar, dacă reuşeşti să-ţi învingi tendinţa de a o lua la fugă, totul este OK. Ajung la concluzia că starea de transă nu este necesară pentru învingerea focului, ci pentru învingerea sinelui, mai bine zis sinele să învingă ceea ce vede în faţa ochilor şi să ţină cont doar de ceea ce-i spune raţiunea. Oricine vede cărbuni aprinşi şi încearcă să asocieze imaginea acestor cărbuni cu picioarele lui trecând peste ei, va vedea doar nişte tălpi arse. Ca să ai curajul să păşeşti trebuie să fii convins că nu vei păţi nimic. Pentru cei săraci cu duhul, această credinţă se capătă prin simpla vedere. „Prostul” vede şamanul cum păşeşte prin foc, vede şi alţi credincioşi şi capătă convingerea că nici el nu va păţi nimic. El nu pricepe fenomenul, nu ştie nimic despre fracţiuni de secundă, nu ştie nimic despre cenuşă şi rolul ei izolator, dar vede demonstraţia practică a facerii „minunii” şi crede în ea. Este, în acest caz, credinţa prostească? Este ilogică? Este neştiinţifică? NU! De vreme ce această credinţă se bazează exclusiv pe practică, o astfel de demonstraţie a existenţei unui fenomen este cât se poate de ştiinţifică şi logică, indiferent de faptul că explicaţia acestui fenomen s-a găsit sau nu. În cazul acesta „prostul”, „săracul cu duhul” nu înţelege de ce este posibilă minunea, dar nici nu trebuie, de vreme ce a văzut deja că este posibilă. Nu ştie nimic despre curentul electric, dar ştie că acest curent electric îi aprinde becul şi este de ajuns. Este o gândire simplă pentru că se bazează pe demonstraţii simple, nu din alte cauze!
Da, există şi posibilitatea ca oamenii aceştia să fie înşelaţi, când minunea nu este adevărată ci trucată, dar asta nu schimbă cu nimic puterea demonstrativă a experimentului practic şi valoarea credinţei căpătate prin experienţa practică. Oamenii aceştia cred fără să „vadă”, prin această vedere înţelegându-se nu vederea oculară ci vederea mentală, înţelegerea mecanismului de producere a unui fenomen, a unei acţiuni, a unei întâmplări. Ori „încrederea neclintită în ceea ce nu se poate vedea cu ochii” este tocmai definiţia dată de Biblie credinţei. Iar contrar părerii generale, se pare că această credinţă nu se confundă cu credulitatea, nu se confundă cu autoamagirea, ci este o credinţă bazată exclusiv pe principala metodă ştiinţifică de demonstrare a unui adevăr: experimentul practic!
Omul simplu nu crede în Dumnezeu pentru că aşa îi spune popa, căci credinţa bazată doar pe spusele altora nu este o credinţă adevărată ci doar un surogat, ci crede pentru că a trăit şi experimentat minunea în viaţa lui de zi cu zi. A vazut cu ochii lui, a simţit şi a trăit pe pielea lui fenomenele pomenite în Biblie şi crede în ele pentru că s-a convins de unul singur şi indubitabil că acestea există, nu pentru că i-a spus unul sau altul. Da, există şi un mare număr de căutători, care au auzit doar despre fel de fel de minuni fără să le trăiască pe viu, dar aceştia nu au credinţă adevărată în ei, ci sunt doar în căutarea ei. Cred că nu mai trebuie să specific că toate aceste minuni îşi vor găsi în final o explicaţie ştiinţifică, dar până atunci, îţi place sau nu, trebuie să te mulţumeşti doar cu demonstraţia lor practică.
Ce te faci însă cu „înţelepţii” care, deşi văd demonstraţia practică a unui fenomen, refuză să-l creadă posibil pentru că „ştiu ei că focul arde carnea” şi nici un „nebun” nu le poate demonstra contrariul, iar daca cineva îi demonstrează totuşi, acela nu poate fi decat un şarlatan dornic să profite de pe urma „proştilor”. Acestor înţelepţi poţi să le dai zeci de exemple despre oameni care merg pe cărbuni încinşi, nu vor crede că fenomenul este adevărat, uneori nici măcar dacă îi faci pe ei înşişi să trăiască acel fenomen. Şi când vorbesc despre „mersul pe cărbuni”, mă refer la orice altă minune ce nu a fost încă demonstrată ştiinţific dar în care oamenii cu gandirea sănătoasă cred pentru că au trăit-o efectiv şi ştiu că demonstraţia practică este cea mai valabilă demonstraţie, nu pentru că sunt proşti şi cred în fantasme. Aceşi „întelepţi” au mintea sucită, un pic scrântită şi sunt ca unii care ar refuza să ia paracetamol pentru reducerea febrei numai şi numai pentru că nimeni nu le-a demonstrat cum reduce paracetamolul febra la nivel celular. Aceşti înţelepţi sunt tocmai bogaţii (în cunoştinţe!) despre care vorbeşte Biblia şi care „mai uşor trece cămila prin urechile acului” decât să ajungă ei în Împărăţia Cerurilor. Ei sunt tocmai acei învăţaţi care „strecoară ţânţarul şi înghit cămila” şi, după părerea mea, sunt demni de plâns şi au nevoie de ajutor, fără nici un fel de caterincă.
În concluzie, credinţa adevărată este ŞTIINŢĂ şi nu PROSTIE! Cine nu mă crede, să studieze în mod corect fenomenul credinţei şi se va convinge. Cine vrea doar să se contrazică, nu are decât să alerge în jurul cozii, eu nu-l pot opri!

Nu am nimic cu ateii,
Nici ei nu au nimic.
Da, nu exista Dumnezeu,
Zic ei.
Care Dumnezeu?
Ala, care nu există.
Aha…
Eu zic că da!
Ei totuşi insista să tac,
Să le fac pe plac.
Şi totuşi, vorbesc cu El,
Zic eu.
Eşti nebun!
Îmi vorbeşte şi m-a vindecat
Eu le spun.
Hai, taci, că ne plictiseşti.
Ce mai doreşti?
Să vă spun,
Că totul a început
Ca un balon de săpun.
Da, ştim şi noi.
În cărţi scrie,
De cosmologie.
Da, dar eu am aflat-o din …Biblie.
Din cartea aceea de poveşti?
Of, că prost mai eşti:
Acolo scrie doar de capre şi peşti.
Da, dar scrie şi să iubeşti.
Cum, omorând femei şi copii?
Cu de-astea ne vii?
Noi iubim fără să ne spună Dumnezeu
Că-i bine sau rău.
A…
Bine făceţi.
Nu ştiam că din iubire
Prost îmi spuneţi.
Ei nu,
Când eşti prost, nu te mai iubim
Şi de-asta te boscorodim.
Chiar… de mă doare?
Păi, vrem sa creşti mare,
Să fii ca noi.
Ce bine!
Şi, sunteţi fericiţi?
Nespus.
Nu ne temem de iad,
Nici de cerul de sus.
Deci există iad şi-un cer populat?!
O, nu, e doar un fel de a spune,
Nu există pe bune.
Dar eu am fost în amândouă!
Iar te-ai ţicnit!
Vezi ce-ai păţit de frumos ţi-am vorbit?
Bine, am înţeles,
Doar voi aveţi voie să gândiţi,
Eu trebuie doar să vă ascult.
Ba nu, gândeşte!
Atunci gândesc că există!
Prostia din tine insistă!
Nu ai nici o dovadă concretă!
Nu se pune că îmi vorbeşte?
Nu.
Nici că m-a vindecat?
Nici.
Nici că am fost în rai şi în iad?
Nici asta.
Dar ce se pune?
Ştiinţa.
Ştiinţa vorbeşte?
Da, strigă la toţi proştii.
La deştepţi nu strigă?
Nu, ei îi aud şoaptele.
Dar şoaptele lui Dumnezeu
De ce nu aud?
Iar eşti zălud!
Nu ţi-am spus că nu există?
Ba da, dar ştiinţa ce spune?
Spune…că nu avem cum şti.
Aha…
Dar voi ştiţi.
De unde?
Ne spune ştiinţa!
Parcă spuneaţi că nu spune!
Iar nu-i pe bune?
Ba e pe bune, dar tu eşti nebun.
Prea multe întrebări pui
Să ne încui.
Şi nu v-am încuiat?
Credem că eşti beat.
Unde vezi tu legături?
Da, nu aveţi,
Ce bine de voi.
Dar cu mine ce-aveţi?
Tu ai cu noi, ne chinuieşti,
De Dumnezeu când ne vorbeşti!
Vreţi să tac,
Să vorbiţi numai voi?
Nu, ai aceleaşi drepturi ca noi.
Dar eşti mult mai prost,
Mult prea copil,
La minte debil.
Ciudat, dar nu mă doare nimic,
Doctorii sănătos m-au găsit.
Au greşit?
Nu au greşit, credinţa nu iese la analize.
Înseamnă că este ceva normal?
Uf, eşti fenomenal!
Cu tine nu o mai scoatem la cap!
Ştii ceva, noi suntem fericiţi şi aşa.
Cum, fără Dumnezeu?
Da!
Atunci îi spun să nu vă mai deranjeze.
Ba deranjat eşti tu!
Definitiv!
Dumnezeu e ceva vomitiv
Pentru noi.
Aha, vă face greaţă…
De ce, este rău?
Doamneee, ia-l de pe noi!
Am plecat!
Vedeţi cum v-ascultă
Când l-aţi rugat?

Pentru ca ma aflu pe un site literar si ar trebui sa fie plini de oameni specializati in simbolistica poetica, redau mai jos un fragment din "Cantarea Cantarilor" a lui Solomon, fragment de a carui simbolistica niciodata vreun popa nu a vorbit intr-o biserica, desi este vorba de o poezie de dragoste a celui mai intelept om al lumii, dupa parerea lor. Deduc ca ori n-au citit-o, ori o fac pe mortul in papusoi pentru ca, daca lumea ar afla ce spune Solomon in aceste versuri, toata conceptia Bisericii despre sex ar exploda!
Deocamdata va las sa va delectati, urmand sa mai adaug cateva comentarii la urma:






1 Eu intru în grădina mea, soro, mireaso, îmi culeg smirna cu miresmele mele, îmi mănânc fagurele de miere cu mierea mea, îmi beau vinul cu laptele meu… – Mâncaţi, prieteni, beţi şi îmbătaţi-vă de dragoste! –
2 Adormisem, dar inima îmi veghea… Este glasul preaiubitului meu, care bate: „Deschide-mi, soro, scumpo, porumbiţo, neprihănito! Căci capul îmi este plin de rouă, cârlionţii îmi sunt plini de picurii nopţii.”
3 „Mi-am scos haina, cum să mă îmbrac iarăşi? Mi-am spălat picioarele, cum să le murdăresc iarăşi?”
4 Dar iubitul meu a vârât mâna pe gaura zăvorului, şi mi-a fost milă de el atunci.
5 M-am sculat să deschid iubitului meu, în timp ce de pe mâinile mele picura smirnă, şi de pe degetele mele picura cea mai aleasă smirnă pe mânerul zăvorului.
6 Am deschis iubitului meu; dar iubitul meu plecase, se făcuse nevăzut. Înnebuneam când îmi vorbea. L-am căutat, dar nu l-am găsit; l-am strigat, dar nu mi-a răspuns.
7 Păzitorii care dau ocol cetăţii m-au întâlnit, m-au bătut, m-au rănit; mi-au luat marama străjerii de pe ziduri.
8 Vă rog fierbinte, fiice ale Ierusalimului, dacă găsiţi pe iubitul meu, ce-i veţi spune?… Că sunt bolnavă de dragoste! –
9 „Ce are iubitul tău mai mult decât altul, o, cea mai frumoasă dintre femei? Ce are iubitul tău mai mult decât altul, de ne rogi aşa de fierbinte?” –
10 Iubitul meu este alb şi rumen, deosebindu-se din zece mii.
11 Capul lui este o cunună de aur curat, pletele lui ca nişte valuri sunt negre cum e corbul.
12 Ochii lui sunt ca nişte porumbei pe marginea izvoarelor, scăldaţi în lapte şi odihnindu-se în faţa lui plină.
13 Obrajii lui sunt ca nişte straturi de miresme, în care cresc saduri mirositoare; buzele lui sunt nişte crini din care curge cea mai aleasă smirnă.
14 Mâinile lui sunt nişte inele de aur ferecate cu pietre de crisolit; trupul lui este un chip de fildeş lustruit, acoperit cu pietre de safir;
15 picioarele lui sunt nişte stâlpi de marmură albă, aşezaţi pe nişte temelii de aur curat. Înfăţişarea lui este ca Libanul, pare un tânăr ales ca cedrii.
16 Cerul gurii lui este numai dulceaţă, şi toată fiinţa lui este plină de farmec. Aşa este iubitul meu, aşa este scumpul meu, fiice ale Ierusalimului! –

Ei, si acum, daca ati citit cu atentie, va las sa va ganditi singuri la ce poate insemna "smirna" plina de miresme pe care o culege Solomon de la Sulamita, care este "fagurele" pe care Solomon il mananca impreuna cu mierea lui si mai ales ce vin isi bea el amestecat cu "laptele" lui...Deasemeni ganditi-va ce "cap" ii este plin de roua si ce carlionti sunt plini de "picurii" noptii. ( Pasamite venise dimineata intre timp si asta era a doua "intrare in gradina")
Cel mai sugestiv (sugestiv de clar!) mi se pare momentul cand iubitul "vara mana pe gaura zavorului" si Sulamitei i se face mila de el, hotarandu-se sa-i deschida. Ce sa-i deschida, stiti domniile voastre la fel de bina ca mine: doua "coloane" de o parte si de alta a "gradinii" Sulamitei.
Dar totul e bine cand se termina prost, nu? Taman cand Sulamita vrea sa "deschida", cand de pe mainile ei picura "cea mai aleasa smirna" pe "manerul zavorului", "iubitul" disparuse! Eu zic doar ca se cam culcase, daca tot consumase deja toata smirna pe care o avea la dispozitie. Dar, daca "iubitul" Sulamitei este cel de mai sus, atunci ganditi-va care sunt "buzele" acestui "iubit", buze din care "curge cea mai aleasa smirna" si care este "cerul gurii lui", ganditi-va de ce iubitul este "alb si rumen", de ce "capul" iubitului este balai si "pletele" sunt "ca niste valuri", carliontate adica! Si as mai putea adauga cate ceva, dar cred ca am spus deja mai multe decat trebuia sa spun unor oameni care pot vedea si singuri ceea ce ar fi vazut deja, daca ar fi avut vreodata curiozitatea si norocul sa citeasca aceasta capodopera biblica si bomba cu ceas numita "Cantarea Cantarilor". Fragmentul dat reprezinta de fapt cap. 5 al acestei cantari.
Multa dragoste tuturor!

Am cunoscut adevărul
Şi m-a învăţat să mint.
Mi-a spus: o minciună,
Poate fi îndreptată oricând
Dar rana unui suflet
Rănit de adevăr
Rămâne în veci.
Ce alegi?
Am ales să mint,
Iubind,
Decât să spun adevăruri, murind.
Am făcut bine, am făcut rău,
Ce credeţi…?
Ba nu, mai bine tăceţi!
Ascultaţi,
Cum fiere în gât adunaţi
S-o vărsaţi afară, învelită în vorbe,
Înţelepte şi drepte ca nişte săbii
Scoase din teacă.
Doar iubirea e dreaptă!